Muzica populara romaneasca

 

Muzica populara romaneasca

 

Folclorul nostru este definit de creatiile stramosilor nostri, transmise din generatie in generatie prin viu grai si imbogatite pe parcursul secolelor. Muzica populara este una dintre manifestarile artistice prin care se reflecta spiritualitatea, gandirea si simtirea poporului nostru, este parte a culturii spirituale a natiunii noastre. Artistii de muzica populara sunt principalii pastratori ai valorilor noastre culturale, promotori ai spiritualitatii noastre si fara ei identitatea noastra ar fi stearsa. Continuitatea folclorului nostru depinde de interpretii de muzica populara , de opera folclorica pe care acestia au cules-o din popor si o transmit mai departe generatiilor actuale si viitoare si nu in ultimul rand de creatiile lor. Un artist adevarat nu moare niciodata, el va trai o vesnicie prin cantecele lui. Multumim tuturor artistilor pentru ca exista, in egala masura va multumim dumneavoastra, celor care iubiti muzica populara romaneasca pentru ca si datorita voua putem pastra si lasa urmasilor nostri ca zestre, spiritualitatea si identitatea noastra nationala, folclorul cu obiceiurile, datinile si traditiile poporului nostru..........citeste mai mult

 

 

Genurile folclorice muzicale se definesc prin trei criterii: ambianta / functia, continutul de idei al textului poetic legat de functia si trasaturile structurale muzicale, precum si ale textului (ritm, melodie, forma, versificatie).

Luand in considerare ambianta desfasurarii, se delimiteaza gruparile numite repertorii; un anumit repertoriu poate fi unitar (continand un singur gen), dar poate fi eterogen continand mai multe genuri muzicale, dupa cum si productii literare sau / si coregrafice. Marea majoritate a repertoriilor se incadreaza in doua categorii: ocazionale (adica legate de prilej se interpreteaza in cadrul unor obiceiuri din: ciclul calendaristice - obiceiurile specifice sarbatorilor de iarna, Paste si alte sarbatori de peste an din calendarul crestin ortodox , ciclul familial – nastere, nunta, etc., obiceiuri specifice ocupatiei – agricultura, vanatoare, etc.) si neocazionale (nelegate de prilej: pot fi interpretate oricand).

 

 

Lirica neocazionala

 

Repertoriul liricii neocazionale contine cele mai vii genuri ale folclorului, fiind supus ca atare unei continue prefaceri, pentru a fi in pas cu viata si simtamintele oamenilor, tipurile melodice concretizandu-se in nenumarate variante. “...Este cu putinta ca unele stiluri sa vietuiasca secole intregi dar este de neconceput ca in decurs de secole sa nu se creeze melodii noi”. Sfera larga a liricii neocazionale este definita doar pe baza criteriului literar si functional: luand in considerare si criteriul muzical se disting trei genuri: - doina,

- cantecul propriu-zis,

- si muzica de joc.

  1. Doina

Sub denumirea de doina, romanul ascultator intelege orice cantec liric lent, taraganat, cu caracter melancolic. Termenul este imprumutat din literatura culta, incetatenit odata cu raspandirea scrierilor lui Vasile Alecsandri. In acceptiunea ei stiintifica la initiativa lui Constantin Brailoiu, termenul de doina a fost acceptat cu un sens precis: el defineste in cadrul liricii neocazionale cu text liric un gen muzical aparte, al carui semn distinctiv este forma libera improvizata.

Caracterul liric al textului literar constituie punctul de legatura intre doina si cantec. Diferenta esentiala se releva pe plan muzical, anume, in primul rand in forma arhitectonica: melodia doinei, datorita executiei improvizate, poarta nenumarate posibilitati de variere a formei si in acest sens, ca stil muzical este foarte apropiat de recitativul epic; cantecul propriu-zis in schimb, are forma strofica. Confuziile care persista in legatura cu doina si cantecul propriu-zis au la baza anumite afinitati muzicale ale celor doua genuri; in cantecul de stil vechi ca si in doina sunt prezente: formule melodice recitative (la o scara mai redusa ca in doina), ornamentatia bogata si ritmul parlando-rubato; cel mai des este confundata executia libera care afecteaza forma (improvizatia cu executia in ritm liber).

In vremurile vechi – spunea Bartok – singurul gen neocazional al romanilor a fost doina propriu-zisa, care in Ardeal si Banat este “complet necunoscuta ca melodie cu text”. Referindu-se la zona noastra el vedea astfel cand “preluari neschimbate” ori “imprumutari fara devieri esentiale din materialul maghiar secuiesc”, ori influenta “stilului semicadential iugoslav”.

Cercetarile mai recente de la noi arata ca doina vocala are o raspandire destul de mare in Ardeal, urme ale ei, mai ales sub forma instrumentala, gasindu-se peste tot, inclusiv in zona noastra. S-a dovedit de asemenea ca si cadenta finala pe treapta a II-a constituie o caracteristica a muzicii dintr-o arie mai intinsa din sudul si sud-estul Europei si chiar, in vechea cantare bisericeasca bizantina si gregoriana, in folclorul de azi al tuturor popoarelor balcanice, iar la noi in mai multe genuri din intreaga tara – incat prezenta ei in melodica din zona noastra nu inseamna numai decat influenta iugoslava, cat mai curand pastrarea in comun a unei traditii muzicale stravechi.

Doina isi are originea probabila intr-o epoca de intensa viata pastoreasca. Cunoscand mai multe faze de dezvoltare azi este reprezentata in repertoriul traditional prin mai multe straturi evolutive si mai multe tipuri zonale; pe parcursul timpului a suferit si unele influente ale altor culturi (cum este cromatismul excesiv in melodica doinelor lautaresti).

In anumite zone ale tarii este cunoscuta doar doina instrumentala. Ambitusul si scara doinei instrumentale pot fi determinate de materialul sonor si posibilitatile tehnice ale instrumentelor. Doina instrumentala se caracterizeaza prin fraze ample, forma foarte variabila, formule melodice tipic instrumentale si ornamentatie bogata. Uneori tipurile vocale sunt executate la instrument. Unii cercetatori sustin ca doina a existat odinioara pe intreg teritoriul tarii; nu este insa exclusa ipoteza ca, in zonele in care lipseste doina vocala lirica neocazionala sa-si fi gasit formularea din cele mai vechi timpuri numai in forma strofica reprezentata de un strat arhaic al cantecului propriu-zis.

 

  1. Cantecul propriu-zis

Gen bogat in teme si idei cu nenumarate variante cantecul propriu-zis constituie un material fundamental in cercetarile de folclor muzical. Explicatia acestui fenomen folcloric este lesne de inteles: avand mai ales caracter confesional, intim, cantecul exprima sentimente si idei variate, dupa natura fiecarui individ, dupa starea sufleteasca pe care si-o exteriorizeaza prin arta sunetelor.

Denumirii comune de cantec in terminologia stiintifica i-a fost adaugat de catre Constantin Brailoiu explicativul propriu-zis, pentru a-l distinge de cantecele ocazionale, integrate unor obiceiuri, deosebite functional si tematic. Permanenta innoire explica numarul foarte mare de tipuri melodice existente in repertoriu. In evolutia multiseculara a parcurs mai multe faze, de la straturi de factura arhaica, pana la cele contemporane: astfel s-au cristalizat doua stiluri ale cantecului propriu-zis, de stil vechi si de stil modern.

II.1. Cantecul propriu-zis de stil vechi

Stilul vechi se caracterizeaza prin executia parlando rubato. In functie de stilul de interpretare zonal – depinzand uneori si de capacitatile vocale ale interpretului – melodica este bogat ornamentata. Multe din tipurile melodice au la baza formule din recitativ melodic. Daca stam si analizam, aceste trasaturi generale constituie asemanarile cu doina; diferenta esentiala consta in caracterul structurii arhitectonice: forma libera, improvizata in doina, fixa (strofica) in catecul propriu-zis.

In literatura de specialitate stilul vechi a fost denumit si dialectal. Notiunea de dialect a fost folosita pentru prima data de Bela Bartok cu referire la diferentele constatate in cadrul cantecului de stil vechi din acele zone din Transilvania si Banat unde a facut culegeri.

II.2. Spre deosebire de cantecul de stil vechi, ritmul cantecului de stil modern ca urmare a tendintei de transformare este unul giusto. De-a lungul timpului, cantecul propriu-zis a cunoscut o continua imbogatire a materialului sonor, pastrandu-si ca structura arhitectonica forma fixa (strofica).

 

III. Muzica de joc

La fel ca si cantecul propriu zis, muzica de joc este un gen cu larga raspandire si circulatie intensa. Repertoriul se diversifica atat in straturi evolutive cat si in tipuri cu caracter zonal. Diversitatea componentei repertoriului se datoreaza si faptului ca in decursul timpului fondul autohton a fost largit cu melodii asimilate din repertoriul altor etnii si mai noi din cel semicult. Muzica de joc cuprinde la randul ei doua ramuri:

-cantecul vocal de joc

-melodiile instrumentale de joc.

III.1. Cantecul vocal de joc

Cantecele de joc sunt jocuri executate vocal, pe versuri potrivite de obicei pe langa strigaturi cu caracter satiric, precum si in unele variante la jocul cu text. Ca mod de executie de multe ori ritmul este depasit de importanta cuvintelor, interpretul dand prioritate acestora, in cazul jocurilor fiind variante melodice apropiate. La cantecul de joc, cuvintele nu sunt decat pretext pentru a canta in ritmul jocului, versuri intregi fiind inlocuite adeseori cu silabe de refren, la-la-la sau na-na-na.

“Restranse ca numar in trecut, ele reprezinta astazi datorita cantaretilor profesionisti un capitol important ce urmeaza a fi scris in folcloristica noastra, deoarece acest gen este preferat in vehicularea ideilor folclorului nou.”

Melodica cantecului vocal de joc este monodica avand un ambitus mai strans dar care poate fi largit in functie de capacitatile vocale ale interpretului. Dupa modul de aplicare a textului melodia vocala de joc este silabica, adica are un sunet pentru fiecare silaba; melodia nu-si pierde caracterul silabic daca este usor ornamentata (cu apogiaturi, mordente).

III.2. Melodiile instrumentale de joc

La fel ca si jocul si cantecul vocal de joc, melodiile instrumentale prin structura lor, beneficiaza de o extraordinara frumusete si originalitate. Parca vrand sa-si etaleze bogatia in creatii, folclorul nostru ne ofera obiceiuri, jocuri si melodii de joc specifice fiecarei zone si subzone ale tarii.

 

Tarafuri, lautari si instrumentele lor

Jocul popular, pentru a se putea realiza, are nevoie de un sprijin ritmic provenit din afara. Acesta este generat de instrumente muzicale, de componenta compartimentala, precum si de structura si modalitatea de interpretare a melodiilor.

Formatiile instrumentale vechi, care cantau la jocul satului, nunti sau insoteau colindatorii, erau compuse din vioara, una sau doua contre (vioara a II-a) si o “broanca” (un violoncel cu trei coarde).

Cu timpul, formatiile instrumentale vechi au fost inlocuite cu tarafuri de suflatori, cu care s-au facut inregistrari in localitatile Bata, Lipova, Varadia si Rosia

 

In trecut cunoasterea repertoriului general zonal de catre muzicanti era o preocupare deosebita. Ei umblau de la un sat la altul, cantand la jocul duminical, nunti, petreceri si sezatori.

Cu timpul formatiile instrumentale, mai ales dupa aparitia tarafurilor de suflatori, sunt insotite de toba mare cu cinele sau toba mica.

“Elementul de cunoastere a provenientei zonale a unui taraf, a unui grup instrumental de acompaniament sau de sine statator il reprezinta “nucleul” acestuia, care prin instrumentele specifice zonei, prin elementele armonico-ritmice redau identitatea zonala”.

Este imbucurator faptul ca, in ultima perioada se constata o reintoarcere si o atractie a intrumentistilor spre instrumentele traditionale chiar daca, uneori, locul acestora este luat de formatiile instrumentale compuse din viori si suflatori iar acompaniamentul se face cu acordeoane si instrumente electronice. Cu toata evolutia instrumentelor, este imbucurator faptul ca, totusi se pastreaza melodiile specifice zonei si ciclul coreic al jocului, avand bineinteles o alta sonoritate.

Este o datorie a noastra sa veghem cat se poate asupra autenticitatii folclorului muzical ca o mostenire a trecutului si sa-l dam generatiei viitoare intr-o forma care sa corespunda realitatii.




Muzica populara romaneasca

Traian Jurchelea
Valeria Peter Predescu

Vasile Conea
Vasile Iova

Veta Biris
Zorica Savu

Pages